Florina Ilis
FLORINA ILIS (b.1968) belongs to the new, post-2000 generation of fiction writers. She made her literary debut with a book of haikus, Haikus and Calligrammes, an original combination of poetry and Japanese calligraphy (with Rodica Frenţiu as the author of the calligrammes). In 2001 she published The Descent from the Cross at the Echinox Publishing House, Cluj-Napoca and a year later (2002), a new novel, The Call of Matthew. Her latest novel, The Book Of Numbers, has come out this year (2019).
She becomes an established writer in 2005, when Cartea Românească publishes her novel The Children’s Crusade. The book enjoyed both popular and critical success, receiving different awards: the Book of the Year 2005, granted by the România Literară literary magazine and the Anonimul Foundation, The Fiction Prize of the Cuvântul Magazine, the fiction Prize of Radio Romania Cultural, the Fiction Prize of the Writers’Union of Romania. In 2007 it received the Ion Creangă Prize of the Romanian Academy.
The novel was translated into French, Italian, Spanish, Hungarian and Hebrew. In 2010 The Children’s Crusade was distinguished by the Courrier International (Paris) prize for the best foreign book.
She also published the novel Five Coloured Clouds on the Eastern Sky (Cartea Românească Publishing House, 2006, translated into Italian, Atmosphere Libri, Roma, 2012) and the theater collection The Arithmetic Lesson (Echinox Publishing House, 2006)
She is a member of the Writers’Union of Romania.
Since 2016 she has been a member of Pen International.
In 2012 her novel Parallel Lives came out, being distinguished by several important awards: the Fiction Prize of the Writers’ Union of Romania – the Cluj Branch, The Radio Romania Cultural Prize, The Award of the Romanian Novel Symposium of Alba-Iulia, Romania. In 2014 the novel came out in French (Les Vies parallèles) at Edition des Syrtes, translated by Marily Le Nir.
Așa încep toate poveștile...,
Florina Ilis
De ce au nevoie oamenii de povești sau de vise!, m-am întrebat eu, pisica, stând în colțul meu, încremenită. Nu stăteam chiar încremenită, fiindcă mi-era foame și, fără totuși să mă trădez, deoarece am și eu orgoliul meu, așteptam cu un aer de pisică încremenită laptele de la micul dejun și mâncarea de pisici după care îți lingi botul. Încremenită nu eram, fiindcă, văzându-l pe scriitor coborând de la etaj, m-am ridicat din colțul meu, am dat târcoale picioarelor mesei, mi-am înălțat coada în semn de salut și m-am frecat de gleznele goale ale Scriitorului, dar, bănuind că va trebui să mai aștept laptele obișnuit, m-am așezat cât mai aproape de stăpân, ca să aud ce-i va spune soției sale. După expresia de pe chipul stăpânului meu, mi-am dat seama că va trebui să mai aștept mult și bine laptele... Cât? Nu știu! Ah, oamenii! Așa stând lucrurile, îl priveam pe stăpân cu ochii mijiți, ca să-mi maschez nerăbdarea, mimând cât mai natural nepăsarea, lucru pe care, de altfel, l-am învățat de la stăpânul meu. Nu am nume fiindcă stăpânul meu, Scriitorul, nu s-a ostenit să-mi dea un nume. Îmi spune “Pisica”. La fel și soția lui. Așteptam, așadar, laptele când, fără să vreau, am asistat la străduința stăpânului de a-i povesti cât mai convingător soției sale visul visat în noaptea aceea. Pe măsură ce el povestea, îmi simțeam pielea de pisică ca de găină, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun și, ascultându-l vorbind despre monștrii pe care i-a întâlnit în pădurea din vis, mă simțeam groaznic de nenorocit. Ghinionul meu este că pot să-mi imaginez atât de bine până și cele mai neobișnuite lucruri încât să cred că totul e aievea și să trăiesc emoțiile celuilalt ca și cum ar fi ale mele. Stăpânul meu, Scriitorul, visează mult și are obiceiul să-i povestească soției toate visele sale. Nu știu dacă visează mult fiindcă e scriitor sau scrie fiindcă e visător. Doamna îl ascultă cu interesul cuvenit unei soții iubitoare, adică nici prea curioasă, dar nici din cale afară de indiferentă. Scriitorul vorbește despre monștrii din vis, despre vocile care l-au urmărit prin pădurea întunecată, despre lipsa de orientare și eu, fără să vreau, retrăiesc totul în cele mai mici detalii, fiindcă visul Scriitorului îmi amintește de mine și de viața mea. Sunt o pisică abandonată pe care stăpânul a găsit-o la marginea pădurii și a dus-o acasă în urmă cu ceva timp. Când Scriitorul povestește despre întunericul pădurii, despre desișuri și monștri retrăiesc totul de parcă aș fi fost acolo, în visul lui. Ba, mai mult, îmi amintesc prea bine totul: foamea, fiindcă nu am decât două luni de viață, spaima, deoarece mă încurc în iarba din pădure... Împleticindu-mă, încerc să țin pasul cu cineva care aleargă în fața mea. E un uriaș pe două picioare, îl văd alergând, în timp ce urmărește jocul fantelor tremurătoare de lumină, de la lanterna pe care o ține în mână. Miau!, Miau!, fac eu, cerând ajutor, dar nimeni nu mă ia în seamă. Mă pierd în ierburi, copacii mi se par că sunt înalți până la cer, cerul e întunecat, abia pâlpâie acolo niște stele. Scriitorul descrie totul cu o artă incredibilă ca și cum ar fi fost el însuși în pielea mea. Nu izbutesc să trec de o adâncitură de pământ, oricât mă zbat și încerc să mă prind de ceva solid cu gheruțele. Nu fac decât să mă agăț de un covor de frunze moarte, alunecos și foșnitor. Deasupra mea se rotesc păsări uriașe, negre! Miau! Miau! Mi-e frică! Abia atunci realizez că am fost abandonat în pădurea înfricoșătoare. Îmi stăruie și acum în auz scrâșnetul cauciucurilor produs de o mașină care se îndepărtează. Sunt o pisică abandonată, îmi spun și gândul că am rămas singur pe lume mă face să-mi pierd cunoștința. De spaimă, leșin. Când m-am trezit, la ceva vreme, un chip zâmbitor, cu ochi mari, se apleca asupra mea. Era chipul stăpânei! Miau! Miau! Are ochi de chihlimbar!, a mai zis ea întorcându-se spre scriitor. S-o luăm la noi!, s-a rugat ea. Cum vrei!, a zis el indiferent. Ce bine că m-am trezit din vis!, mi-am zis eu cuibărindu-mă în brațele stăpânei.
Și scriitorul era fericit că s-a trezit din vis, dar nefericit că nu i-a dat nimeni nicio atenție. Nu-i adevărat! Eu, pisica, l-am ascultat cu atenție, dar aș fi preferat să povestească ceva mai vesel. Să-mi dea să beau laptele, ca în fiecare dimineață, și să mă ia, apoi, în brațe în timp ce torc liniștit. Să-i spună soției că a dormit bine, că n-a visat nimic și că în ziua aceea va face o plimbare prin pădurea din spatele casei.... Eu am visat pisica!, spuse soția într-un târziu, uitându-se întrebătoare la ochii mei de chihlimbar... Am visat că s-a pierdut într-o pădure înfricoșătoare, începe ea, iar eu am pornit în căutarea ei. Numai ochii i se vedeau în întuneric... dar scriitorul n-o ascultă, pierdut în gândurile lui. Iar eu, pisica, îmi spun că va trebui să mai aștept laptele de dimineață. Sau să mă maturizez și să pornesc la vânătoare de șoareci. Nu m-a învățat nimeni, dar ce poate fi atât de greu...?!
În lumea postmodernă nevoia omenească pentru ficţional și-a găsit o posibilitate de împlinire prin accentul pe care literatura l-a pus pe reinventare, reinterpretare a trecutului printr-o poveste nouă, prin ficționalizare a vieții înseși. Universul virtual, prin puterea de captare în paginile de socializare, continuă astăzi să facă restul. Într-un fel, limbajul deţine capacitatea de a descrie realitatea lăuntrică, reprezentând-o, dar, adeseori, imposibilitatea de a acoperi semantic anumite realităţi semnificative ca psihic, conştiinţă și suflet sau chiar unele manifestări ale visului conduce la confuzie şi, implicit, la o nevoie tot mai acută de clarificare. Limbajul a scos omul din visul eteric, paradisiac, al lumii eterne a elementelor. Abia însuşit, limbajul și-a trădat limitele puterii de acoperire semantică a realităţii complexe a lumii. Aşa a apărut poezia şi, apoi, literatura. Ca o încercare de iluminare a realităţii neacoperite de limbajul comun. În acest sens, metafora devine o încercare a limbajului de a clarifica realitatea dată, făcând-o până și în cele mai obscure zone ale sale, în domeniul visului, de pildă, perceptibilă. Dar a face descrierea exactă a unei scene dintr-o dimineață oarecare, într-o lume în care realitatea şi ficţiunea se întrepătrund până la înlocuire, este o misiune grea pentru un scriitor. Dar, tocmai acesta este rolul literaturii. Să transpună în cuvinte ceea ce rămâne nespus şi inexprimabil în limbajul comun. Să descrie cât mai precis orice scenă de viață ca pe una consistentă celei reale şi, întregind astfel realitatea, să-i completeze spaţiile albe, neclare, făcându-le, implicit, perceptibile şi simţului comun. Este extrem de dificil, dar nu imposibil. Așa încep toate poveștile... Cu un vis dintr-o pădure întunecată
English Translation
This is the way all stories start…,
Florina Ilis
Why do people need stories or dreams? - I, the cat, wondered, staying in my corner, stone-still. I wasn’t really staying stone-still, because I was hungry, so, without betraying myself, for I have my pride, I was waiting with the air of a stone-still cat for the milk from breakfast and the scrumptious cat food. I was not stone-still because, seeing the writer coming downstairs, I stood up, came away from my corner, turned round the legs of the table, raised my tail in greeting and rubbed against the bare ankles of the Writer, but, assuming I would have to wait some more for the usual milk, I sat down as close as possible to the master, to hear what he was going to say to his wife. By the look on my master’s face I realized that I would have to wait for my milk for quite a while longer … How long? I don’t know. Ah, humans! Given the situation, I was peering at my master, to disguise my impatience, doing my best to pretend indifference, which I had in fact learned from my master. I do not have a name, because my master, the Writer, has not taken the trouble to give me one. He calls me “Cat”. So does his wife. I was waiting, therefore, for my milk, when I inadvertently witnessed my master’s endeavour to tell his wife as convincingly as possible the dream he had dreamt that night. As he was telling it, I could feel my catskin turn into goose-flesh, if you know what I mean, and as I was listening to him telling about the monsters he had met in the forest in his dream, I felt terribly wretched. My bad luck is that I can imagine even the most unusual things so well that I believe everything is for real and experience somebody’s emotions as if they were my own. My master, the Writer, dreams a lot, and he usually tells his wife all his dreams. I don’t know if he dreams a lot because he is a writer or he writes because he is a dreamer. His wife listens to him with the due interest of a loving spouse, namely neither too eagerly nor with utter indifference. The Writer speaks about the monsters in his sleep, the voices that pursued him through the dark forest, his lack of orientation and I inadvertently experience everything all over again, in the smallest details, because the Writer’s dream reminds me of myself and my life. I am an abandoned cat that his master found at the edge of the forest and brought home some time ago. When the Writer tells about the darkness of the forest, about thickets and monsters I experience it all over again, as if I had been there, in his dream. Moreover, I remember everything quite well: the hunger, because I am only two months old, the fright, because I get stumble in the grasses in the forest …. Tottering, I am trying to keep up with somebody who is running ahead of me. It is a two-legged monster, I can see him running, while he is watching the leaping chinks of light, from the torch he is holding in his hand. Miaow, Miaow!, I go, asking for help, but nobody is paying attention to me. I am getting lost in the grass, the trees seem to be as tall as the sky, the sky is dark, there are hardly any stars twinkling in it. The Writer describes everything with unbelievable art, as if he had been me. I cannot get over a rut in the earth, however hard I struggle and try to cling on to something solid with my little claws. I only catch on to a slippery, rustling carpet of dead leaves. Giant black birds are whirling above me! Miaow! Miaow! I’m scared! It is only at that point I realize I have been abandoned in the frightening forest. The noise of the screeching tyres of a car moving away is still lingering in my hearing. I am an abandoned cat, I’m telling myself, and the thought that I have been left alone in the world makes me lose my conscience. I faint with fear. When I woke up, after some time, a smiling large-eyed face was bending over me. It was the mistress’ face! Miaow! Miaow! It has amber eyes, she said, turning towards the writer. Let’s take it home!, she begged. As you wish!, he answered, indifferently. It’s so good I woke up from my dream!, I told myself, cuddling in the arms of the mistress.
The Writer was also happy to have woken up from his dream, but unhappy that nobody was paying any attention to him. It’s not true! I, the cat, have listened to him carefully, but I wish he had told something more cheerful. I wish he had given me my milk to drink, like every morning, and then, taken me in his lap, where I could purr carefree… I dreamt of the cat!, said his wife eventually, looking inquiringly into my amber eyes…I dreamt that it got lost in a frightening forest, she started, and I set out looking for it. All I could see was its eyes in the dark… but the writer was not listening to her, lost in his thoughts. And I, the cat, I’m telling myself that I shall have to keep waiting for my morning milk. Or grow up and start chasing for mice. Nobody has taught me how, but it cannot be that hard…?!
In the postmodern world the human need for the fictional has found a way to fulfilment through the stress literature has placed on reinvention, the reinterpretation of the past in a new story, by the fictionalization of life itself. The virtual universe, by the engrossing power of its social pages, continues to do the rest today. In a way, language holds the power of describing the interior reality, by representing it, and often, the impossibility of semantically covering certain significant realities such as the psyche, consciousness, the soul or even some manifestation of the dream, leads to confusion and, implicitly, to an ever keener need for clarification. Language has taken humans out of the ethereal, paradisiac dream of the eternal elemental world. No sooner appropriated, language betrayed the limits of its power of semantically covering the complex reality of the world. Then came poetry, then fiction. As an attempt to illuminate the reality that common language does not cover. In this respect, the metaphor becomes the attempt of language to clarify the given reality, rendering it, even in its most obscure areas, in the field of the dream, for instance, perceptible. But making the exact description of a scene one morning, in a world in which reality and fiction coalesce to such a degree that they replace one another is a difficult mission for the writer. And this is the very role of fiction. Putting into words whatever remains unsaid and inexpressible in the common language. Describing as accurately as possible any life scene as one consistent with the real one, thus bringing reality to completion, filling in the blanks, the fuzzy places, making them, implicitly, perceptible to the common senses. It is extremely difficult, but not impossible. This is the way all stories start … With a dream in a dark forest
Translation from Romanian by Liliana Pop
Post: